Imi cautam cercul in praf. Intunericul serii arunca ultimele raze de lumina in sacul lui, pregatindu-se sa-l stranga bine la gura cu o sfoara de liniste.
-Daca mai intarzii mult pe aici, s-ar putea sa te impiedici de vreo stafie, imi zise Mitica, sa ma sperie.
-Mai bine vezi sa nu-ti tai tu nasul in minciunile tale, i-am spus putin ravasit de vorba lui.
In sfarsit mi-am gasit cercul! Dadusem coltul spre unchiul Mircea si ma indreptam spre casa, cand sa vezi spaima! O fata mare, luminata, cu o gura mare, care ranjea la mine, un nas rotund si anormal, niste ochi holbati de foc m-au intampinat dupa colt, scotandu-mi inima din piept. Si, ca si cand nu era de ajuns, o voce groasa mi-a taiat respiratia: “Vino sa te pupe maica stafie!”
Gura mi s-a iclestat, ochii mi s-au marit ca cepele, iar gura mi s-a uscat pe loc! Doar picioarele au capatat deodata un motor de cea mai rapida masina si au inceput sa sfaraie sosea, de ridicau praful ca urma unei camion. N-am gasit poarta. Am sarit gardul si m-am prabusit peste florile din fata casei, trezindu-le din somnul lor parfumat.
Inima alerga in mine ca la o finala de concurs. Parca si musuroaiele de furnici se naruiau sub batalia ei.
Deci exista stafii! Avea dreptate Mitica!
Deodata, niste rasete desantate s-au iscat la coltul unde mi-am pierdut eu cercul si parca le si cunosteam.
-Ce e cu galagia asta la gura voastra?se rasti al lui Baghencea. Nu poate omul sa-si puna capul pe perna din cauza voastra.
-L-am speriat pe ala micu’ a’ lui nea Marin!se auzi o voce cunoscuta. Era vocea lui Mitica.
-Cum l-ati speriat?intreaba curios omul.
-Pai, am scobit un bostan cu cutitul, i-am facut o fata de sperietoare si i-am pus lumanari aprinse in el. Pe urma i l-am bagat in fata la asta micu’ de era sa lesine de frica. Poate ca i-o pieri cheful sa ne mai poreclesca. Sa fi vazut cum ii sfaraiau calcaiele pe sosea!
Si da-i ras si da-i veselie!
“Deci tu erai, Miticuta, cu gasca ta! Bine! Ti-o fac eu!” mi-am zis si m-am sculat deja cu planul facut. Ce, nu aveam si eu bostani? Am sa scobesc o fata si mai fioroasa, de o sa-i piara cheful lui Mitica sa ma mai sperie.
Dimineata m-am trezit chitit sa rup cel mai mare bostan, ca sa-l sperii pe Mitica. Mi-am adus aminte ca tata ne-a spus, nu doar o data, sa nu cumva sa rupem vreunul, ca inca nu sunt copti. Dar eu nu puteam sa-l las pe datorie pe Mitica, asa ca am taiat bostanul cu cutitul si apoi l-am chemat pe tata sa vada minunea.
-Tata, coropisnitele au taiat dovleacul cel mai mare! Daca le prind, le rup picioarele!i-am zis indignat, sperand ca n-o sa vrea sa vada tarasenia.
-Ia sa vad!spuse el suparat. Interesnt, zise tata, coropisnita asta are doua picioare, concluziona el, uitandu-se la urmele proaspete de langa bostan.
A luat un bat, a masurat urma si m-a asigurat ca pana seara gaseste coropisnita.
-Nu scapa unul nemasurat! Si prin vecini ma duc, si in grajd! Apoi, o sa masor si talpile voastre, dar nu cred ca ati putea fi in stare, ca doar mi-ati promis, nu-i asa?
-Si apoi, tata, coropisnita nu are doua picioare! Are mai multe, stiu eu!
Asta e o coropisnita mai aparte! E singura care are doua picioare si vai de ele, ca pana seara o pierd sigur! Sa-mi rupa mie bunatate de bostan!
Mi-am dat seama ca n-am sa scap. Dupa ce m-am framantat mai bine de o ora, m-am dus spasit la tata si am cazut in marturisire.
-Tata, coropisnita care a taiat bostanul cel mare... sunt eu!
-Cum asa! Nu ti-am spus eu sa nu-l rupi? De ce-ai facut-o? Nu sunt eu tatal tau, care ti-am spus asta? De ce n-ai ascultat?
-Iarta-ma, n-o sa mai fac!
-Te iert, dar de ce l-ai rupt?insista tata.
Si a trebuit sa spun, ca asa sunt parintii. Sa stie ei totul.
-Acum, ca m-ai iertat, imi dai mie bostanul?l-am iscodit eu pe tata.
-Ia-l, ca si asa nu e bun de nimic. Dar ai grija sa nu se mai intample, ca altfel o incurci rau!
De bucurie, l-am luat in brate si tusti pe usa cu el! Cand sa ies pe usa deschisa spre curte, nenorocire! M-am impiedicat si am cazut cu tot cu dovleac. Praf s-a facut! De ciuda, am plans. Nu mai puteam sa-l sperii pe Mitica. Si atat de mult ardea in mine focul sa-l ingrozesc pe Mitica, sa-mi plateasca datoria! De-acum, adio! Ramane nepedepsit! Si totusi nu trebuie sa scape! Asa ca m-am hotarat sa rup al doilea bostan. Fie ce-o fi!
* * * * *
| C |
are credeti ca este cea mai importanta meserie pe pamant? N-o sa va vina sa credeti: meseria de... parinte! Desi suntem acord cu aceasta afirmatie, totusi putini sunt instruiti pentru ea. Dragostea cu care-i inconjuram pe copii nu reuseste intotdeauna sa le corecteze comportamentul. Avem impresia ca stim din nastere cum se cresc copiii, iar in scoala nu invatam sa ii educam. Nu-i asa ca v-ati simtit epuizati in atatea ocazii cand, incercand sa obtineti ascultarea lor, ati capatat tocmai reversul? Si cate lacrimi, si cate pedepse n-ati administrat! Tot mai multi parinti intreaba ce seturi de tehnici trebuie sa aplice ca sa-i faca pe copii sa asculte. Daca obiectivul principal este doar acesta, vom constata ca parintii nu au alt rol decat sa fie niste pompieri care sting focul atator razvratiri. Dar daca misiunea lor se inddreapta spre a-i incuraja sa se autodisciplineze, atunci formarea pentru viata nu numai ca este garantat, dar devine un factor modelator in orice relatie in care intra, si asta inseamna viata adevarata.
In Proverbe 22:6 Solomon spune sub inspiratie:”Invata pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, si cand va imbatrani nu se va abate de la ea.”
Ceea ce se urmareste este mai mult decat schimbarea comportamentului, este dobandirea unui stil de viata orientat dupa pricipii biblice, care pun in lumina un caracter stralucit. Si, credeti-ma, nu-i usor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu